FANTOMA

Parcă știam că murisem. Cu moarte de erou, ca patriot indiscutabil, într-o luptă sângeroasă. Țineam minte perfect fața plină de ură a dușmanului și chiar îi urmărisem degetul apăsând pe trăgaci. Apoi am simțit o durere în piept și în gât, apoi am înțeles că mor, după care nu am mai simțit nimic.

Deci, murisem.

Atunci de ce îmi era frig și foame? Un om mort nu simte probabil frig sau foame. Și chiar dacă tuca Andrii îmi spusese cu ani și ani în urmă, pe când mai eram copil, că ”nimeni nu știe cum e pe ceea lume, că nimeni nu s-o-ntors de acolo să ne spună”, oricum îmi părea bizar să simt frig și foame, după ce rusul ăla mă împușcă. De altfel, două senzații cam parșive, ca să fiu sincer, nu-mi plăceau ambele în egală măsură.

Atunci când am zărit pe asfalt o bucată de hot-dog scăpată de cineva și am hălit-o dintr-o înghițitură, am început să bănuiesc că ceva nu-i curat la mijloc. Iar când un vlăjgan ireal de înalt a vrut să dea cu piciorul în mine iar eu m-am ferit și am lătrat la el, situația începuse să pară ieșită din comun.

Am început să alerg bezmetic pe strada necunoscută, iar când treceam pe lângă o vitrină cu manechine frumos îmbrăcate, m-am oprit înlemnit. Din oglinda vitrinei mă priveau doi ochi speriați de maidanez flocos și cam murdar.