BEȘÂCA

Lui Florin i-a ieșit pe deget o beșâcă. Nu era nici nigel, nici beșâcă cu apă, că nu s-a fript și nici nu s-a rupt prășind la deal. Era o umflătură mică de vreo 4,6-4,9 mm în diametru. La început nu-l durea, dar de azi dimineață a început.

– O să-ți curgă mațele, i-a zis tata, și Florin, chiar dacă nu prea l-a crezut, totuși s-a alertat. Și-a închipuit cum mațele circulă din burtă prin tot corpul, prin mână până ajung la deget și se scurg încet dar sigur prin beșâcă afară.

”Shit!” se gândi Florin. Dar se luă cu joaca și uită de mațe. Alecu, prietenul lui cel mai bun (Alecu avea 8 ani și 7 luni, era mai mic cu trei luni decât Florin) i-a zis:

– N-am mai văst așa beșâși. Poate ț-o-ntrat vo țandără?

– Da numaieste. Nu-i nișo țandără.

– Dar poate te-i tăiet și s-o infectat? Du-te la medpunct, că dacă lași așa, o-s-să-nceapă gangrena și o-s-ț taie deștul. Ori chiar toată mâna. Da dacă n-o-s-dovdească, poți să mori.

Cuvintele lui Alecu îl băgară în boale pe Florin. Nu-i vorbă, Alecu deseori îl speria pe Florin, dar cu siguranță nu o făcea rău intenționat, ci mai degrabă din spirit protector, profilactic pentru prietenul său, sau pur și simplu involuntar.

De exemplu... când a fost asta?... duminică! Duminică când treceau pe lângă gardul de sârmă al lui ghiaghia Gheorghe, Alecu a zis că

– Ghia’ Gheorghe a dat drumul la curent prin gard și dacă te atingi mori.

Și chiar dacă Florin era dispus să creadă fifty-fifty în perfidia lui ghiaghia Gheorghe, a hotărât totuși să nu se atingă de gard. Și poate asta i-a salvat viața. Dar de speriat s-a speriat.

Sau când, la Alecu acasă, Alecu s-a cățărat pe scaun (Florin ținea scaunul) să ia din servant bomboane din bomboniera de cristal și a dat nu știu cum de a răsturnat un pahar de cristal ce stătea tot acolo și l-a stricat.

– Bleaa, a zis cu voce stinsă Alecu, mama a-s-m-a ucidă… Și pe mine, și pe tine.

Au strâns minuțios cioburile, toate până la cel mai minuscul. În timp ce le strângeau, Alecu a mai stricat un pahar de cristal. Atunci, au înțeles ambii că mama lui Alecu, Țacavera, o să-i ucidă precis. Florin și-a luat în gând rămas bun de la viață. La fel și Alecu. Au strâns totuși până la urmă cioburile, fără să strice mai mult nimic. Rămășițele pământești ale celor două pahare le-au redat pământului în fundul grădinii lui Alecu. A doua zi le-au dezgropat și le-au dus de le-au îngropat la râpă sub pod – așa era mai sigur, mult mai sigur.

Din acea zi au devenit ambii foarte cuminți, Florin totuși mai păstrând o plăpândă speranță că părinții lui îl vor apăra cumva de furia lui Țacavera. Speranța creștea pe zi ce trecea, până într-o amiază, când din partea gospodăriei lui Țacavera și băița Vania Pogreban s-au răspândit pe toată mahalaua două țipete grandioase – unul ca de la pojar, al lui Țacavera, și altul ca din gură de șarpe, al lui Alecu. Atunci Florin a înțeles că lipsa celor două pahare de cristal a fost descoperită și unicul suspect era executat chiar în acel moment.

Florin s-a ascuns în sarai, între sacii de zahăr și de făină, cu inima cât un purice. A stat acolo toată ziua. S-a pișat de două ori tot acolo, între saci, ca să nu se deconspire. Când îi era foame, mânca zahăr, tot de acolo, dintr-un sac, singura plăcere din acea zi. De câteva ori l-a strigat prin ogradă mama, dar el a tăcut ca mormântul.

Nu știa dacă Alecu mai era în viață. Pe de altă parte, nu-și imagina cum putea propria mamă să-l ucidă pe propriul copil…

Pe scurt, Alecu a scăpat cu zile. Țacavera l-a bătut, dar nu pân-la moarte. Mai mult decât atât,a doua zi Florin a descoperit cu o oarecare doză de dezamăgire că Alecu nu s-a ales cu nicio rană! Mare ți-i minunea! În plus, Alecu a tăcut ca partizanul și n-a suflat o vorbă despre Florin. N-a spus nici măcar că Florin era de față atunci când se săvârșea crima cu stricatul paharelor.

Dar să revenim la beșâca ceea. După ce Alecu i-a dat lui Florin asigurări că putea să moară de gangrenă, sau în cel mai bun caz să rămână fără mână, iar în cazul ideal fără deget, Florin a hotărât să se ducă totuși la medpunct. Acolo lucra nanu Mircea, el era felșer, el va face tot posibilul ca Florin să nu rămână fără mână.

Alecu se oferi să-l conducă pe Florin la destinație, să nu-l lase să leșine pe drum, dar și ca să nu piardă niciun detaliu din procedura la care va fi supus pacientul.

– M-da… zise nanu Mircea după ce examină beșâca, și Florin simți în vocea lui chinurile Iadului. A curs vreun maț până acum prin bubă?

– Nu, nu!

– M-da… bine... Trebu operație…

– OPERAȚIE?!?! au exclamat ambii prieteni într-un glas, iar din ochii unuia dintre ei au țâșnit imediat lacrimi.

– Hahaha, am șuguit, Florinel, am șuguit, se grăbi să-l consoleze nanu Mircea dacă văzu asemenea reacție. Nu-i nică strașnic. Dă să dăm cu zilioncă ș-o să treacă deodată.

Deși se temea de zilioncă aproape la fel de tare ca de injecții, Florin răsuflă mai ușurat ca după ce faci o bădrăganie ținută două ceasuri în tine. Acum, ”zilionca” suna mai frumos decât o poezie de Eminescu, mai frumos decât un cântec de Pavel Stratan, mai frumos decât un poster cu ferrari roșu pe perete, decât o minge nouă de fotbal și chiar decât o femeie frumoasă cu țâțele goale.

La procedura de dat cu zilioncă Florin n-a plâns deloc, deși l-a durut de Doam-ferește! A răbdat bărbătește și nici nu și-a încordat mâna și nici nu și-a încleștat dinții.

– Las-că pân-la nuntă trece, a zis nanu Mircea și Florin a înțeles că greul cel mare trecuse. Îi venea să-l cuprindă pe nanu Mircea și să-l pupe de bucurie.

Și nimeni – dar absolut nimeni! – dintre cei prezenți la procedură nu a bănuit nici cu spatele că zilionca este letală pentru klingonieni. Klingonianul care-și găsi adăpost incubațional în degetul lui Florin decedă în chinuri groaznice.