CANA DE APĂ

– Nu stuchi în fântână! îmi făcu observație Mircea drept în ureche, de era să cad în fântână de tare ce m-am speriat.

– Da ci?

– Așă. Nu spoate.

– Deatâta că bei de acolo, îl susținu și Alic pe Mircea. Vrei s-ț bei stuchitu?

Nu, nu, cine-i prost să-și bea stuchitul?

– D’ap’, zic, stuchitu-i mic, da apa în fântână-i multă, până-n centru Pământului.

– Da, zise Mircea, da stuchitu nu se-neacă, el rămâne deasupra, pân-cineva-l be.

Argumentele lui Mircea ș-Alic păreau imbatabile și m-am gândit atunci că n-am să mai scuip în fântâni niciodată.

Dar prea târziu. Noaptea am visat că scot din fântână o căldare plină ochi cu scuipat. Mai n-am vomitat prin somn.

M-am trezit. Îmi era sete. De fapt, muream de sete. Dar numai gândul că apa din căldarea de lângă ușă era din fântâna în care am scuipat îmi provoca greață.

Nu puteam însă să rabd prea mult, pentru că omul poate să moară de sete în câteva ore (Mircea mi-a spus!) Ca să nu mor, am trezit-o într-un târziu pe bunica.

– Mam-Tani, mam-Tani!

– Ce-i? se trezi bunica zgâlțâită de umăr. Ce-i, Doruțu, ai jisat ceva?

– Mam-Tani, da când ai scos apa asta din fântână?

– Cari apă?

– Apa asta din caldare. De lângă ușă. Az sau ieri?

– Az.

– Da az când - sara ori la aniază? Ori dimneață?

– Nu mai țin minte. Sara.

– Da avem apă scoasă la aniază sau dimneață?

– Nu, n-avem. Tătă-i proaspădă.

– Eeeei… Am s-mor de săte, am început să plâng.

– Da ci ai, Doruțu, ce nu-ț placi apa asta?

I-am povestit cum am scuipat în fântână și ce mi-au zis Mircea ș-Alic.

– … ș-amu am s-mor de săteeeee!

– Da las-că taman înaintea me a scos apă băița Fanache. Eu când am scos, după dânsu, nu mai era niș zare de stuchit în apa ceea. Chiar m-am uitat în caldare ș-m-an gândit: E-e, ce apă curată ș-limpede!

O sămânță de speranță încolți în capul meu deshidratat.

– Precis?!

– Precis, precis.

A fost cea mai bună cană de apă din viața mea. Am băut-o toată până la fund.

Mmm… aproape cea mai bună.

Cea mai-cea mai bună am s-o beau peste 180 de ani, în patul meu, în casa mea de pe Venus. O să mi-o dea stră-stră-strănepoțica mea de 10 ani, Ilenuța. Am s-o beau toată, până la ultima picătură.

– Mulțumesc, puiuț drăguț, bodaproste, am să zic și, împăcat, am să-mi dau obștescul sfârșit.