COPACUL

Ori de câte ori cineva se așeza pe banca de sub el, arțarul Arcibald trăgea cu urechea la ceea ce se discuta – la telefon sau live, dacă erau doi. Trăgea și cu ochiul la orice făcea pietonul ostenit. Cel mai mult lui Arcibald îi plăcea să citească ziare, reviste ilustrate, saituri, în cel mai rău caz SMS-uri, iar în cel mai bun – cărți. Celularele nu-i prea plăceau, pentru că trebuia să se chiochionească, iar deseori nici nu putea desluși vreo literă din cauza soarelui.

Azi însă pe la ora 2 i-a mers – o doamnă (o mai văzuse pe Aleea Clasicilor plimbându-se cu copilul și cu soțul; știa și cum o cheamă – Ionela) se așeză, deschise o carte și începu să citească. ”Dicționar auafed 2”, de un autor necunoscut.

Doamna citea încet, mult mai încet decât el, dar așa citesc oamenii, încet, mai ales în română. Arcibald însă aștepta răbdător până doamna întorcea fila și citea următoarea pagină dintr-o răsuflare, într-o secundă. Și iar aștepta.

Deodată, ceva îl străfulgeră ca o săgeată. Un gând-trăsnet îl lovi în cea mai înaltă crenguță din vârf. Nici nu observă că un cățeluș făcu pisi la tulpina lui, iar un copil îi rupse 3 frunze.

Acel gând îl citise în cartea ceea, dar îi părea că-l poartă în cap de ani și ani și nu știa despre aceasta.

”După ce mor, copacii renasc sub formă de copăcei. Sau de puișori de păsări. Sau de pietricele. Sau de copii…”

Poate, după ce voi muri, voi deveni și eu om? se gândi Arcibald totatunci, dar tot parcă încă nu-i venea să creadă.

Și așșșa îl apucă o bucurie, că-i venea s-o pupe pe Ionela. Dar nu ajungea până la ea nici măcar s-o mângâie pe cap. Aruncă în ea cu o frunză. Ionela își culese frunza din păr și râse, pentru că un gând frumos îi trecu prin cap: ”În altă viață, oamenii se pot naște copaci...”

Arcibald zâmbi, puse cartea în poșetă și se ridică, fericit, să plece.