BĂLTOACA

În acea zi a căzut tot cerul pe pământ, așa de tare a plouat. Și a rămas în mijlocul satului, chiar în spatele clubului, o băltoacă mare-mare, aproape cât un iaz.

Și s-au adunat sătenii la băltoaca ceea, în bote încărcate de glod, și se mirau măi-măi-măi! de unde a apărut ea, pe loc drept! Poate s-a spart ceva în pământ, cine știe...

Când prin iulie, pe timp de arșiță, băltoaca nu s-a mai uscat, ci numai abia s-a mâlit pe la maluri, primărița cu președintele Cooperativei agricole ”Armonie” au adus un camaz de pietriș să astupe groapa.

Nu a fost de ajuns și a doua zi au mai adus un camaz. Astupând-o de-a binelea și nivelând-o au zis c-or mai aduce țărnă să sădească niște copaci în locul cela. Însă așa și a rămas - n-au mai adus nici țărnă, nici copaci n-au sădit.

Când a mai plouat o dată tare de tot, cu piatră, băltoaca iar a apărut. Iar s-au adunat oamenii și se dădeau cu părerea care mai de care, de data asta cu și mai multă nedumerire.

– Aurelia Vitalievna, nu mai aduc eu niciun camaz de pietriș. Nu vezi că se duce ca-n năsâp?!

Ion Fiodorovici, președintele ”Armoniei”, se împotrivea din răsputeri.

– Ei, Ion Fiodorovici, da ce-o să stea urâțenia asta drept în mijlocul satului? Trebu, trebu…

Au mai adus două camazuri, și Ion Fiodorovici a zis că astea-s ultimele, că el n-are bani de aruncat în bulhac, mai mult nu aduce pietriș măcar să foiască șărchii în iazul cela.

De data asta au pus și țărnă deasupra pietrișului, și au sădit și niște brazi.

Peste două săptămâni iar plouă și iar băltoaca-i la locul ei. De astă dată nici primărița n-a mai zis nimic. Numai babele din sat au început să se crucească și să se vaite că necuratu s-a aciuat în acele locuri. Alții ziceau că în bulhac trăia un șarpe lung de zece metri ca un covor-dorojcă, cu dinți de crocodil și cu mulți ochi. Alții chiar l-au văzut cu ochii lor.

În cele din urmă s-a hotărât să lase bulhacul în pace, că nu-i nimic de făcut, și numai să-l împrejureze cu un gard de sârmă, să nu cadă vreun copil în apă.

Și a rămas băltoaca ceea așa, de capul ei, când mare-mare cât un iaz, când înnămolită pe timp de arșiță. Și cu șarpele cela mare plat în ea.