BOSCHETARUL

Boschetarul cela poate era trecut de 40, poate nu avea nici 30. Stătea în fața aceluiași Tim Hortons și-i saluta voios pe toți care intrau în cafenea și pe pietonii care treceau pe alături. Sau le dorea o zi bună. Uneori, deschidea ușa în fața doamnelor. Dar nu cerșea niciodată nimic.

Câte cineva îi dădea o monedă, alții îi cumpărau o cafea sau o brioșă. El accepta pomana cu bucurie, închinându-se.

Ori de câte ori treceam pe lângă acel Tim Hortons, el mă saluta. Însă niciodată nu i-am dat nimic. Nu pentru că nu am sau sunt zgârcit, dar consider că această țară își protejează suficient cetățenii și acordă destul suport celor săraci sau fără casă. Iar la 40 de ani ești în stare să lucrezi și să-ți câștigi singur bucata de pâine. E alegerea fiecăruia să și-o câștige deschizând ușa la o cafenea sau să lucreze la fabrică.

Într-o zi, nu l-am mai văzut. Abia când am ieșit din cafenea mi-am dat seama că nimeni nu mi-a dorit, absolut dezinteresat, o zi bună.

Nu l-am văzut nici a doua zi, nici în a treia, nici în a zecea. Poate și-a schimbat postul, sau poate genul de activitate, poate și-a găsit o slujbă. Sau poate a murit…

Încă mult timp după aceea am mai purtat în mine regretul că nu i-am cumpărat nici o dată nici o prăjitură.

Dar de unde era să știu că omul-care-deschidea-ușa a fost găsit în cele din urmă de echipa lui de salvare și și-a luat zborul spre stele, de unde a venit acum un an?